HEMATOMUL ROŞU AL ISTORIEI
Gheorghe Mocanu a intrat recent în circuitul vieţii literare, deşi ar fi putut face parte din aşa-numita generaţie ’80 (n. 1962, Jariştea – Vrancea). Debutul nuvelistic a survenit în 2004, în revista băcăuană Ateneu, după care colaborarea s-a extins repede la Dacia literară, Convorbiri literare, Luceafărul, Oglinda literară, Pro Saeculum, Observator cultural, Cultura, Axioma ş.a. La scurt timp, noul prozator a debutat în volum: Din umbra munţilor sau Neamul Ursoienilor, vol. I, cu o prefaţă a lui Fănuş Neagu (2006), roman bine primit de critică şi care a obţinut premiul pentru debut al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor. A urmat o antologie de proză scurtă, Pe uliţa vântului, după care, cu opul de faţă, Hematomul roşu, scriitorul revine la roman. Este vorba de un caz psihologic şi politic tratat cu dezinvoltură de către un prozator care nu face risipă de cuvinte, preferând scriitura concisă (160 p.), alertă, în care epicul tradiţional intră firesc în plasma unor tehnici moderne diverse (introspecţia, secvenţe de stil juridic-administrativ, suprapunerea palimpsestică în cronotopie, evocând procedee din La ţigănci, de Mircea Eliade, apoi dialogul dramatic, corespondenţa oficială).
Gheorghe Mocanu a înţeles că farmecul literaturii vine din harul povestirii, că proza este, în primul rând, poveste. El ne ispiteşte cu „aventura” existenţială a doctorului Zlateş Velniceanu, care, ca orice erou de poveste, deşi om ca toţi ceilalţi, are calităţi de Făt-Frumos: fost student excepţional în anii ’80, devenit specialist eminent în medicină, dar aflat în luptă pretimpurie cu forţele răului. Fiu de ţăran din Balta Brăilei, Zlateş Velniceanu este marcat de experienţa dramatică a tatălui său din timpul colectivizării şi când, în ultimul an de studenţie, se vede „recompensat” cu intrarea în rândurile membrilor de partid, fără să fi cerut asta, refuză cu hotărâre cârdăşia, spre stupefacţia şi indignarea autorităţilor aflate în sală. O face cu gândul la crunta bătaie suferită de tatăl său de la comunişti, fiindcă acesta refuzase să semneze cererea de intrare în colectivă. Fireşte, protagonistul rezistase şi la propunerea de a fi colaborator al Securităţii, iar în profesie va trezi invidia statornică, în creştere, a directorului Prepeliţă Ion de la spitalul din Odorheşti. În studenţie, eşuează şi-n relaţia cu o colegă posesivă, Kira, care-i va deveni duşman, iar căsătoria cu Alexandra se va dovedi, de asemenea, fragilă în momentele când protagonistul va deveni un „proscris” în gulag. Fuseseră suficiente „argumentele” pentru ca directorul, cu „sprijinul” direct al Securităţii, să-i însceneze un complicat accident de maşină, într-o noapte ploioasă, în care el „ucide” o femeie şi „fuge” de la locul faptei, cadavrul acesteia fiind transportat ad hoc de la morgă de doi martori mincinoşi şantajaţi. În realitate, un kamaz îi lovise maşina cu scopul de a-i curma viaţa. Zlateş Velniceanu ajunge, în comă, la spital.
Acţiunea propriu-zisă a romanului se restrânge la cele cinci zile de comă profundă, până când medicii îl operează de hematomul de pe creier, care-i punea viaţa în pericol. Numai că hematomul ameninţător devine hematomul roşu, care declanşează răscolirea halucinatorie a momentelor importante din viaţă trăite de protagonist.
Literatura postdecembristă, deşi cu unelte specifice, a riscat şi riscă să devină reversul la fel de ideologizat al perioadei din anii proletcultismului. Atunci, fiarele de doborât erau burghezul, intelectualul „naţionalist” şi ţăranul tradiţional, refractar colectivizării; după 1989, „balaurul” a devenit comunistul/comunismul, şi el judecat de aceiaşi „oameni noi” sau „recenţi”, cum le-ar spune domnul Horia-Roman Patapievici, din rândul cărora el însuşi este ispitit să facă parte. Aşa se explică de ce vechiul tezism proletcultist a fost repede înlocuit cu un nou tezism, la fel de simplificator şi de primejdios pentru literatură, care are a se ocupa cu viaţa, iar nu cu ideologiile politice. Acest risc enorm îl pândea, fireşte, şi pe Gheorghe Mocanu. În ansamblul cărţii, primejdia pare să-l asalteze în fiece pagină. Însă autorul are abilitatea stilistică de a „înăbuşi” teza şi de a se face credibil în faţa cititorului, mergând instinctiv prin albia trainică a ethosului popular, tratat cu mijloace moderne şi transmoderne. Am invocat hermeneutica timpului la Mircea Eliade – povestitorul. În spiritul dialecticii contradictoriului la Ştefan Lupaşcu, Gheorghe Mocanu dovedeşte o remarcabilă fineţe în a surprinde jocul dintre actualizare şi potenţializare a antitezelor. În planul „real”, sunt actualizate cinci zile din accidentul provocat de agenţii răului, cu eforturile medicilor de a-i salva viaţa; în schimb, în planul potenţializării, eroul trăieşte cinci ani în care cunoaşte procesul, condamnarea şi puşcăria, divorţul cerut de Alexandra, momentul „revoluţiei” din decembrie 1989, cu aparenta răsturnare istorică, dat fiind că, în libertate, Zlateş Velniceanu constată că nu s-a produs nici o schimbare, el fiind aruncat la periferie, în postura de „doctor al săracilor” etc. La dimensiunea viitorului, se adaugă cea a trecutului, prin rememorarea unor scene din copilărie, din studenţie şi din maturitatea profesională. Viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe, ar spune Eminescu. Într-adevăr, dialectica lupasciană arată că atunci când viaţa conştiinţei iese din sfera actualizărilor, inconştientul se potenţializează în aceeaşi măsură. Aceasta este şi proporţia dintre cinci zile de comă profundă şi cinci ani trăiţi potenţial, experiment al fiinţei intuit cu asupra de măsură de Eminescu nu numai în Sărmanul Dionis. Fapt confirmat, totodată, de Eliade în La ţigănci. Psihologia profunzimilor, prin Jung, atestă capacitatea de anticipare/potenţializare a inconştientului, care nu este doar „individual”, cum credea Freud. Astfel, inconştientul devine o oglindă nu doar a trecutului, ci şi a viitorului. „Halucinaţiile” şi visele profetice pot intra în această postură de oglindă potenţială. Gheorghe Mocanu explorează cu succes asemenea zone ale psihicului uman. Critica literară a fost înclinată să transfere experienţa în domeniul fantasticului. De aceea, nuvele ca Sărmanul Dionis şi La ţigănci sunt analizate sub acest unghi estetic. Dar nici Eminescu, nici Eliade nu au pretins că scriu literatură fantastică, ci doar că au pătruns în zone ale realului care scapă raţiunii umane. Eliade o spune limpede în Jurnal privitor la invocata lui nuvelă. Nici Gheorghe Mocanu nu lasă impresia că se aventurează în fantastic. Ambiguitatea produsă de jocul actualizărilor şi potenţializărilor, la nivelul imaginarului, îi permite lui Gheorghe Mocanu să se plaseze în simbolic şi în arhetipal. Astfel, hematomul de pe creier produs de „accident” devine hematomul roşu, semn a ceea ce regretatul Cezar Ivănescu numise, într-o carte recentă dedicată morţii lui Nicolae Labiş, timpul asasinilor. Un asemenea timp trăieşte şi Zlateş Velniceanu, conferind prozei nu doar concentrare stilistică, ci şi vigoare fiinţială demnă de semnalat cititorului.
Theodor CODREANU
